Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
În Evanghelia după Ioan, citim cum Iisus spune: "Lucraţi, nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului".

Iisus foloseşte comparaţia cu hrana pentru a face să se înţeleagă ce aduce el omenirii. Sînt două feluri de viaţă şi două feluri de hrană: hrana pentru trup, care dă o "viaţă muritoare"... şi hrana pentru suflet, venită din cer, care dă "viaţa veşnică".

Creat de Dumnezeu şi făcut pentru Dumnezeu, omului îi este foame şi sete de Dumnezeu. Nimic în afară de Dumnezeu nu‑l poate satisface pe deplin. Toate felurile de hrană pămîntească lasă fiinţa umană nesăturată. Iisus nu ne invită să dispreţuim "pîinea de toate zilele", ci să dorim şi "pîinea vieţii veşnice".

Iisus nu ne cere să devenim leneşi în "munca" necesară pentru viaţa cetăţii umane însă ar vrea să "lucrăm" cu aceeaşi ardoare pentru a căuta o viaţă care nu va fi muritoare! Spre deosebire de Buddha, Iisus nu invită să suprimăm dorinţele noastre, ci, dimpotrivă, să le amplificăm; nu vă mulţumiţi să doriţi fărîma de viaţă trecătoare, care este a voastră în mod natural, ci mergeţi pînă acolo încît să doriţi o viaţă veşnică şi faceţi ce trebuie pentru aceasta, ca să o trăiţi încă de pe acum!

Preot Cornel Cadar
sursa http://www.evenimentul.ro/
 

De prin presa adunate ( da clik meniu) - 16 - AUGUST - 2010 ARHIVA-CONTINUARE PE - www.selectiipresa1marian.webgarden.ro

 
 

Clasa politică rezistă la deochi

4 aug 2010


Andreea Pora Politica
La fiecare sondaj comandat de Vântu, PSD sau PNL, sticlele de şampanie bubuie victorioase pe ecranele mogulilor. Aparent, ar fi motive. Campania furibundă de demonizare a guvernului, cuplată cu incoerenţa şi frunzele pleoştite sub dogoarea incompetenţei şi clientelismului acestuia, şi-a atins ţinta. PDL a căzut la 12-14%, în timp ce PSD se apropie de un 40%, iar PNL stagnează la 21%. Sunt scoruri la care social-democraţii nici nu îndrăzneau să ridice ochii acum câteva luni, când scandalul Voicu & Reţeaua arăta lumii putregaiul învăluit în haloul violet. Iată ce poate face pentru opoziţie o guvernare proastă!

Cu toate astea, sondajele ar trebui să dea ceva mai mult de gândit minţilor prea înfierbântate de bucuria prăbuşirii PDL. E drept, 50,6% dintre români vor demiterea guvernului, dar doar o treime dintre aceştia optează pentru opoziţie, în diferite formule. Numai 18% doresc un Cabinet condus de PSD, 10,2% unul condus de PNL şi 2,9% de o combinaţie între cele două partide. Iată ceva ce mogulii şi ciracii televizaţi nu spun! Neplăcut, nu-i aşa? Mai ales când sondajul este comandat de însuşi marele Nistorescu. Cifrele referitoare la alegerile parlamentare arată că, de fapt, 60,7% dintre români nu optează pentru niciunul dintre partidele existente. Premierul şi preşedintele sunt primii loviţi de „neîncredere“, dar liderii Ponta şi Antonescu ţin şi ei aproape cu procente ce sar de 50%. Cam aşa arată apetitul românilor pentru actuala clasă politică, pentru partidele îmbătrânite în rele şi tinerele ei speranţe cu veleităţi de alternativă.

Situaţia ar trebui să oprească şuvoiul de şampanie undeva la gura sticlei. Decredibilizarea întregii clase politice, despre care se discută fie cu spume la gură, fie cu indiferenţă autosuficientă, este o realitate măsurabilă, chiar cu instrumentele adversarilor.

La fel este şi nevoia unei reale alternative, imposibil de găsit în actuala configuraţie - doar 28,2% au încredere în capacitatea de guvernare a partidelor din opoziţie. Ce-i de făcut? Teoretic, ţinând cont şi de experienţa altor ţări din Estul Europei, apariţia unor partide şi guverne noi de centru-dreapta. În 2007, Partidul Liberal Civic polonez a câştigat postul de premier, iar acum pe cel de preşedinte. În Slovacia, a apărut un partid liberal nou, care s-a aliat cu formaţiunea maghiaro-slovacă şi creştin-democraţii pentru a da guvernul şi prima femeie-premier. Anul trecut, în Cehia, Partidul Liberal, proaspăt creat, a reuşit formarea guvernului împreună cu conservatorii. În acest tablou, al valului de partide noi, de dreapta, ajunse la putere în pofida crizei şi a previziunilor ascensiunii stângii, excepţia o constituie Ungaria, unde FIDESZ a revenit pe un alt tip de val.

Ca întotdeauna, România face excepţie: opoziţia nu constitutie o alternativă credibilă pentru cea mai mare parte din electorat, PDL pare compromis nu doar din cauza crizei, iar partidele noi ce se conturează lasă gustul amar al improvizaţiei şi şarlatanismului. Explicaţiile sunt multe. Democrat-liberalii se simt, deocamdată, confortabil în postura de partid „catch-all“, aspirator de voturi, care nu ştie exact cui se adresează şi care a preluat stilul pesedist, adică cel al partidului-stat, de a face politică. Orice tentativă de reformă internă sau a statului este fie rapid pusă la zid, fie declamată retoric pentru uzul celor puţini, care nu şi-au pierdut complet încrederea.

Liberalii au transformat obsesia personală antibăsesciană a lui Crin Antonescu în program de guvernare, oscilând haotic între refacerea „Coaliţiei Grivco“ şi preamărirea Cabinetului Tăriceanu, în scopul ascunderii evidenţei: bună parte din profunzimea crizei i se datorează. PSD joacă exclusiv şi fără efort propriu şi inovator cartea speculării greşelilor guvernării şi a teoriei: că în momente de dificultate economică, stânga contabilizează pierderile dreptei. Cât despre formula PSD-PNL, sondajul arată că este compromisă din start (2,9%), deşi, culmea, este exact varianta cea mai plauzibilă. În fond, de ce ar vota oamenii o combinaţie între antibăsescism şi impozitare progresivă? În mod normal, în aceste condiţii propice, apariţia unui partid care să recâştige electoratul urban şi reformist, format din oameni care luptă împotriva statului obez şi corupt, promotor al unui liberalism dur, axat în primul rând pe reducerea cheltuielilor publice, ar trebui să fie naturală. În loc de asta, ce vedem? Dan Diaconescu şi Garcea.

Partidul Poporului şi Partidul Deşteaptă-te Române. Adică un domn frisonat de deliruri grandomane cu gratii, care anunţă plat şi dat pe repede că de TVA, cota unică şi poporul otevistist se va ocupa viitorul premier Mircea Badea. Un altul, care vrea să facă trecerea de la gaguri maneliste la „refacerea elitelor româneşti, fie că sunt ele ştiinţifice, culturale, sportive etc.“, clamând „vrem linişte, nu vrem certuri şi răzbunări inutile, care ne îndepărtează de scopul nostru“ (am citat din programul lui Mugur Mihăescu, alias Garcea). Peisajul este completat de renaşterea Partidului Comunist Român, al cărui comandant suprem este tovarăşul Constantin Rotaru, fost preşedinte de diverse Cooperative de Producţie, care vrea să oprească „genocidul“ celor 63% dintre români care regretă viaţa dulce din timpul lui Ceauşescu. Evident, nu poate fi uitat UNPR, această adunătură de indivizi lipiţi de banul public.

Dar ce să ne mirăm? Ce să facem comparaţii cu Cehia, Polonia, Slovacia sau chiar Bulgaria, obişnuită deja cu partide de dreapta, pornite de la zero - de fostul rege Simeon sau, în 2006, de actualul premier Boyko Borisov? Nu putem face. Pentru că doar România este ţara în care oamenii cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi că Homo sapiens vânau dinozauri.

Când 40% din populaţie este convinsă că deochiul este contracarat de culoarea roşie, că laptele radioactiv devine bun de băut prin fierbere, când trei sferturi dintre profesori nu iau notă de trecere la titularizare şi 41% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte, este greu de imaginat naşterea vreunei formaţiuni noi care să acceadă rapid la putere. Cine ar putea fi acei oameni carismatici, necorupţi, dornici să reformeze statul şi nu să-şi umple buzunarele cu ajutorul lui, cu viziune şi credinţă în binele public, neconectaţi la coterii şi afaceri? Liberali, vorba ceea, în cuget şi simţiri şi, dacă se poate, în fapte. Şi chiar dacă ei ar exista, ascunşi undeva în societatea civilă sau risipiţi aiurea prin partide (cum sunt Cristian Preda sau Monica Macovei), chiar dacă s-ar grupa într-o formaţiune independentă, cine ar susţine-o, cine ar vota-o? Cine n-ar sabota-o, umple-o de noroi şi zoaie? I-ar face campanie mogulii, aşa cum îi fac lui Diaconescu sau Garcea? S-ar reconverti, metamorfoza „tripleta“ sau „reţeaua“? Să fim serioşi! Doar în România, mişcarea de revoluţie a Pământului este de o lună. Şi doar pe plaiurile mioritice, politicienii pot fi înlocuiţi de la putere cu flăcări violet şi descântece. //


Are un sens să fii de dreapta în România?



Ion Vianu Editorial
La noi este chic să te proclami de dreapta. Dacă nu există o stângă „caviar“, ca în Franţa şi aiurea, există o dreaptă adorată de intelectuali şi recomandată spre consumare cu bulz ardelenesc, mămăliga simplă fiind rezervată mitocanilor. Mai general, o corectitudine politică de sens opus celei din Occident este de rigoare pe plaiurile româneşti.

În România, dreapta este la putere de şase ani. Trecătoarea alianţă PDL+PSD (Guvernul Boc 1) este un episod fără altă semnificaţie decât a reuşitei PSD de-a sabota orice reformă. Dar, în mare, dreapta are puterea de şase ani în România. Nu se poate spune că acea parte din electorat care a votat şi revotat la dreapta este lipsită de răbdare. Să reluăm: dreapta este la putere de şase ani, iar acţiunea ei de până acum nu pare să fi fost decât continuarea politicii de spoliere a ţării pe scară mare iniţiată de regimul „de stânga“ Iliescu / Năstase din anii 2000-2004 (nu mai vorbesc de Guvernul Văcăroiu, acesta e preistorie, deja).

Si mai interesant este că o parte dintre gânditorii dreptei se proclamă „conservatori“. Eu cred că singurii conservatori consecvenţi din ţara noastră sunt cei ai partidului domnului Dan Voiculescu, nimic altceva decât „avangarda“ PSD. Ei chiar vor să păzească ceea ce există, adică privilegiile nomenclaturii care s-a găsit în rândurile din faţă în 1989 şi a pus mâna pe resturile averilor PCR şi pe capitalurile Securităţii. Altminteri, ce ar voi să păstreze conservatorii noştri? Ce reforme sunt ei gata să accepte, dar numai cu condiţia să fie servite cu linguriţa, într-un ritm extrem de scăzut? E interesant că domnul Băsescu, cel care a deraiat PD din Internaţionala socialistă împingându-l pe linia populară, şi-a făcut un program de „Reformă a statului“.

Rezultatul unei evaluări la şase ani: fiscul nu reuşeşte să colecteze dările, contrabanda e în floare, reţeaua feroviară se degradează pe zi ce trece, spitalele sunt muribunde, abandonul şcolar e la ordinea zilei. Naţionalism? Dacă dispreţul pentru patrimoniul genetic, adică nonşalanţa cu care sunt tratate resursele naturale de inteligenţă ale acestui popor reprezină o expresie a iubirii de patrie, atunci eu mă predau.

„Calea creştin-democrată“ este o fantezie tot atât de ciufulită ca „modelul suedez“ al domnului Ion Iliescu, de la începutul anilor 90. Pentru că realităţile de la noi nu sunt nici cele din Germania, nici cele scandinave. Noi trăim într-un regim al „bunului plac şi veresiei“1, care nu e de ieri – de azi, e o tradiţie autentică seculară, adusă la zi cu excelenţă. Oare voinţa de a le păstra pe acestea (bunul plac şi veresia) să facă parte dintr-o tradiţie conservatoare sau, cumva, „creştină“?

Anticomunismul programat, proclamat şi selectiv, vârtos retoric în cea mai mare măsură, care caracterizează dreapta actuală, s-a dovedit un instrument prea puţin eficace în îndreptarea lucrurilor. Condamnarea aspră a trecutului nu are sens decât în perspectiva unui prezent care îşi face probele de virtute. Nu a fost cazul, la noi. Condamnarea comunismului, tardiva şi ineficienta Lege a lustraţiei, după douăzeci de ani, sunt tot atâtea rodomontade, în absenţa unor măsuri eficace care să demonstreze demnitatea prezentului. Restul e treaba istoricilor.

În Europa, secolele trecute au evoluat în dialogul patetic, deseori sângeros, între dreapta şi stânga. Acest dialog nu poate fi evacuat fără pierderi. Absenţa lui sărăceşte la maximum dezbaterea. Dar, la noi, el nu poate avea loc pentru că dreapta nu e dreapta, iar stânga nu e la stânga. Dreapta şi stânga, ale noastre, sunt nişte facţiuni vag deosebite prin retorică. Pentru a produce efecte, dialogul trebuie să se exercite asupra unor teme particulare, nu să se piardă în profesiuni de credinţă generalizatoare. De asemenea, fobia faţă de stânga internaţională, fobie ce produce vomitări de flăcări ori de câte ori are prilejul să se exprime, este, în cel mai bun caz, o nevroză. Identificarea automată a social-democraţiei cu comunismul este un fals istoric. Dorim cu intensitate o polemică dreapta-stânga.

Dar, în deteriorarea profundă a statului, această dezbatere apare mai mult ca un lux şi un exerciţiu retoric, un magnific exemplu de formă fără fond.

Avem nevoie de un stat puternic, în cadrul unei democraţii funcţionale! Confuzia dintre liberalism şi anarhie, pernicioasă intelectual, este şi fatală pe planul practic. Tot aşa cum confuzia între conservatism şi visele reacţionare restauraţioniste nu sunt decât pierdere de timp şi mană pentru profitori.

Cleptocraţia biruitoare şi agonia statului, iată problemele noastre. Dacă persistă voinţa de-a anihila pe cea dintâi şi a-l reanima pe al doilea, ar trebui să ne grăbim. Dacă statul impotent, căzut pradă mâncătorilor de cadavre, nu este reanimat şi însănătoşit, suntem pierduţi. Altfel, dăm o şansă prea mare mişcărilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta, ale căror succese nu vor fi soluţia, ci sancţiunea capitală aplicată unei ţări angajate pe o cale catastrofală. //


Nota ZERO la purtare: Să crezi şi în zodii şi în Dumnezeu



Rodica Palade Actualitate
Se acordă compatrioţilor noştri.

N-aş vrea să stârnesc deziluzia celor care o aşteaptă pe Elena Udrea cu a ei frunză la această rubrică. S-au ocupat suficient „comentatorii“ de pe Antene & Realitatea, Ciuvică, Săftoiu (soţul), Chireac etc., pe imagini reluate iar şi iar cu sandalele, coapsele, decolteul Elenei Udrea. După o sinucidere şi o dezgropare (ce gusturi morbide...) făcute harcea-parcea, celebra frunză a Elenei Udrea a picat la ţanc televiziunilor de... ştiri. O să roadă din ea până la următorul breaking news cu morţi, răniţi, căzuţi pe stradă etc. N-aş vrea să-i deziluzionez nici pe cei / cele care, în mijlocul unei analize pertinente, ortografiază cu ranchiună „Nuţi“ sau, şi mai tare, „Nutzi“, aruncându-şi de bună voie în aer criticile la adresa unui personaj care le merită pe toate.

Nota zero o vor primi astăzi bunii noştri compatrioţi intervievaţi de o echipă coordonată de Lazăr Vlăsceanu şi care, după cum urmează: 30% cred că oamenii au fost contemporani cu dinozaurii, 42% cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, 34% cred că laptele radioactiv devine comestibil prin fierbere, 40% cred că zodia le influenţează foarte mult personalitatea, deşi 95% cred în Dumnezeu, în timp ce 52% cred în Iad şi 73% în Rai; în fine, 59% cred că există oameni posedaţi de diavol. Concluzia studiului e sumbră: mai bine de 80% dintre români nu dispun de cunoştinţe ştiinţifice elementare şi de un vocabular ştiinţific activ – intră aici, ne imaginăm, şi jurnaliştii de la „ştiri“, care nu ezită să-ţi vândă ca „news“ semnul „mistic“ dintr-un cartof etc.
Citeşti şi îngheţi de spaimă, numai de-ar fi să te gândeşti că aceştia sunt oamenii care „aleg“ la urne. Pentru că se vede bine ce aleg. Dar ce aleg ei nu este oare chiar reprezentativ?



Inundaţii + TVA + moşteniri = recesiune



Lidia Moise Economie
E recesiune şi căderea va depăşi aşteptările autorităţilor. Pieţele financiare, contribuabilii şi chiar politcienii ştiau asta. Întrebarea care ne frământă este cum ieşim din ea. Putem relua creşterea economiei relaxând taxele. Dezbaterea e în curs.

Actuala vizită a echipei Fondului Monetar Internaţional (FMI) a debutat cu bănuiala unei dispute conceptuale între FMI şi Banca Naţională a României (BNR). Subiectul care ar fi tensionat discuţiile pare să fi fost modalitatea şi ritmul în care ar trebui ca ţara să-şi reia creşterea economică. Deşi dinspre zidurile solide ale băncile centrale n-au răzbit multe detalii, zvonul unor disensiuni a inflamat imaginaţia presei. Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului băncii centrale, a comentat chestiunea în limbajul sibilinic al băncii centrale. Ţintind esenţa, ocolind detaliile. El spune că România nu-şi poate permite, deocamdată, „să poarte două fronturi, unul pentru sănătatea bugetului, altul pentru ieşirea din recesiune. Cred că anul ăsta trebuie să mergem pe un singur front - însănătoşirea bugetului“.

Economistul şef al diviziei româneşti a ING Bank, Niculaie Alexandru Chidesciuc, nu vede însă nicio disensiune conceptuală între FMI şi BNR. „Este o falsă problemă. Banca centrală şi FMI vorbesc aceeaşi limbă. N-ai cum să ai creştere economică până când nu-ţi rezolvi dezechilibrele structurale profunde. Sau poţi s-o obţii, însă pe termen scurt, cum am mai avut într-un trimestru de anul trecut, însă nu a putut fi menţinută. Înainte de orice, trebuie să-ţi rezolvi problemele. Dacă nu faci asta, poţi să ai un trimestru de creştere indusă prin cine ştie ce mecanim fiscal sau monetar, însă apoi urmează căderea“, ne-a declarat Chidesciuc.

Totuşi, dezbaterea publică din ultima vreme a apăsat pe ideea unei posibile relaxări a fiscalităţii prin reducerea cotei unice până la nivelul de 10%, egal cu cel al vecinilor din Bulgaria şi Ungaria, ţări cu care suntem într-o competiţie regională pentru atragerea şi menţinerea investitorilor străini, de care, iată, Vasilescu admite că avem nevoie ca de „aer şi soare“. El a lăsat să se înţeleagă faptul că la Ministerul Finanţelor se ia în considerare o variantă de relaxare a fiscalităţii, pentru a face faţă competiţiei cu vecinii. Detaliile lipsesc în această chestiune, iar dinspre Palatul Victoria, vocile ministrului Finanţelor şi ale premierului se limitează la comentarea momentului actual, evitând precizările privind fiscalitatea anilor ce vor urma. Pentru moment, se relaxează doar firmele mici şi mijlocii, care nu vor mai plăti birul fixat pe faptul că au permisiunea de a face afaceri, numit impozit minim. El va fi înlocuit cu un impozit forfetar, ceea ce este, în linii mari, cam acelaşi lucru.

Capcana cursului „fix“

Deocamdată, economia României rămâne în recesiune, cu o cădere a produsului intern brut (PIB), estimată de guvernanţi, undeva între –1,7 şi -1,9%. Nu este singura ţară din aşa numita Europă emergentă care bălteşte în recesiune. Bulgaria, Lituania, Letonia, într-o mai mică măsură Estonia şi Croaţia constituie un grup compact despre care analiştii cred, la unison, că nu va evita recesiunea în 2010. Numitorul comun al acestor ţări, care rămân captive recesiunii, este faptul că au un curs de schimb al monedelor naţionale inflexibil, fixat în funcţie de euro, a observat Chidesciuc. Aceste ţări n-au deci supapa cursului de schimb, cu ajutorul căreia se pot atenua unele efecte ale crizei economice. Noi o avem, însă, într-un anume sens, cursul leului a fost oarecum fixat în nişte limite convenabile celor care au credite în valută, adică mai bine de jumătate din clienţii băncilor, fie că sunt firme sau persoane fizice. Deci, iată cum un dezechilibru major, al creditelor luate în valută, apasă pe ceea ce ar fi trebuit să fie un mecanism de luptă cu recesiunea şi nu dă astfel posibilitatea băncii centrale de a stimula, în plus, exporturile, prin lăsarea monedei să se devalorizeze liber. Ar fi fost însă un pericol prea mare pentru ţară, chiar dacă n-ar fi existat drama datoriilor în euro ale afacerilor şi ale cetăţenilor săi, deoarece intensitatea numeroaselor crize politice ar fi prăbuşit leul la cote greu de imaginat.

Da, moştenirea

În esenţă, putem atribui mersul împleticit al economiei româneşti unui complex de factori, printre care moştenirea – da, moştenirea – dezastruoaselor decizii luate în anul electoral 2009. Dincolo de dezechilibrele produse de pomeni, se poate observa că preţul plătit pe împrumuturile scumpe din piaţa internă se tot măreşte. În primul semestru al anului, cheltuiala cu plata dobânzilor s-a mărit cu 21,6%. Se mai plătesc facturile orbirii din primele luni ale anului trecut, când noii guvernanţi continuau pe linia pomenilor, îşi construiau un buget iluzoriu şi şi-au programat cheltuieli giganteşti din câştiguri inexistente.

Încercarea, reuşită, a magistraţilor de a-şi conserva privilegiile a dus la mărirea TVA, măsură şoc pentru o economie şi aşa fragilă. În fine, inundaţiile au dus la cheltuieli neprevăzute, greu de finanţat dintr-un buget aşa de subţire, şi au spulberat speranţele într-un an agricol salvator pentru economie. Exportul s-a mai înviorat, numai că el nu cântăreşte decât un sfert din economie.

Deci, scăderea economiei depăşeşte aşteptările guvernanţilor, care, reamintesc, lucrează după un buget alcătuit în condiţiile optimiste ale revirimentului economic. Asta înseamnă că, dacă vor cheltui aşa cum şi-au propus, deficitul bugetar, acea diferenţă negativă între încasări şi plăţi, se va adânci. Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor, susţine că nu se va întâmpla asta. De altfel Finanţele au afişat statistica la zi a bugetului, în care se poate observa un mic succes, ca să zic aşa, descris de declaraţia cum că deficitul fiscal al primelor şase luni, de 18,07 miliarde de lei, se situează „sub limita ţintei de deficit, în sumă de 18,2 miliarde de lei“, prevăzută în aranjamentele cu FMI. Există însă suspiciunea că acest mic „succes“ a putut fi raportat datorită ascunderii sub preş a arieratelor, acele datorii către firme pe care statul întârzie să le plătească. Nici nu este greu s-o facă, deoarece majoritatea firmelor au întârzieri la plata obligaţiilor fiscale, fiind în mare parte lipsite de instrumentul liniilor de credit, şi statul intră în analiza „compensării“ a datoriilor sale cu ale lor. Cerc vicios din care ieşirea se întrezăreşte ca o luminiţă la capătul tenebros al unui tunel.

Epoca barocă a birurilor

Autorităţile de la Bucureşti au amânat schiţa de buget pentru 2011, an în care aproape toată lumea speră să ieşim din recesiune. Motivul acestei amânări stă în fiscalitate, unde s-a instalat un pompierism periculos. Ridicarea temperaturii fiscale, prin mărirea taxei pe valoarea adăugată (TVA), este una dintre cauzele rămânerii în recesiune, iar adoptarea sa a lovit ca un trăznet, într-un moment inoportun. Ideea lărgirii bazei de impozitare poate provoca efecte negative pe piaţa muncii, fără a vârî neapărat mulţi bani în vistieria ţării. Multe companii vor întrezări perspectiva interesantă de a lucra mai degrabă cu nişte colaboratori vremelnici, pentru care nu plătesc taxe pe muncă, şi îşi pot astfel reduce din cheltuieli şi din efective. Adevărata problemă este dimensiunea barocă a taxelor pe muncă. E clar că o ţară măcinată de corupţie cronică va respinge eficient o fiscalitate exagerată. Singura şansă de a aduce în legalitate afaceri şi câştiguri este o fiscalitate prietenoasă. Sărăcia unei mari părţi a populaţiei rurale ar putea inhiba iniţiativele Finanţelor de a sili pe toată lumea să plătească biruri. În practică, ori pui maşină de bon fiscal la tarabă, în piaţă, ori abandonezi discursul. În plus, există încă afaceri care n-au treabă cu TVA-ul, această minunată taxă pe consum: vânzările directe de produse cosmetice, sub umbrela unor mărci populare. O fostă şefă a uneia dintre aceste companii îmi declara senină că firma sa ar plăti TVA, însă ministrul Finanţelor nu prea ar fi de acord. Deocamdată, firma, care nu-şi prezintă cifra de afaceri din România şi nici profitul impozabil, a investit masiv prin Moscova. Nimeni n-a sesizat însă vreo intenţie a Fiscului de a lămuri chestiunea banilor săi câştigaţi din taxarea a tot ce se vinde sub soarele sau, mă rog, sub frunza ţării. //


sursa :http://www.revista22.ro/
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one