Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
În Evanghelia după Ioan, citim cum Iisus spune: "Lucraţi, nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului".

Iisus foloseşte comparaţia cu hrana pentru a face să se înţeleagă ce aduce el omenirii. Sînt două feluri de viaţă şi două feluri de hrană: hrana pentru trup, care dă o "viaţă muritoare"... şi hrana pentru suflet, venită din cer, care dă "viaţa veşnică".

Creat de Dumnezeu şi făcut pentru Dumnezeu, omului îi este foame şi sete de Dumnezeu. Nimic în afară de Dumnezeu nu‑l poate satisface pe deplin. Toate felurile de hrană pămîntească lasă fiinţa umană nesăturată. Iisus nu ne invită să dispreţuim "pîinea de toate zilele", ci să dorim şi "pîinea vieţii veşnice".

Iisus nu ne cere să devenim leneşi în "munca" necesară pentru viaţa cetăţii umane însă ar vrea să "lucrăm" cu aceeaşi ardoare pentru a căuta o viaţă care nu va fi muritoare! Spre deosebire de Buddha, Iisus nu invită să suprimăm dorinţele noastre, ci, dimpotrivă, să le amplificăm; nu vă mulţumiţi să doriţi fărîma de viaţă trecătoare, care este a voastră în mod natural, ci mergeţi pînă acolo încît să doriţi o viaţă veşnică şi faceţi ce trebuie pentru aceasta, ca să o trăiţi încă de pe acum!

Preot Cornel Cadar
sursa http://www.evenimentul.ro/
 

De prin presa adunate ( da clik meniu) - 16 - AUGUST - 2010 ARHIVA-CONTINUARE PE - www.selectiipresa1marian.webgarden.ro

 
 

Cum poate ieşi România din criză

2 iunie 2010
de SABINA FATI

Lucian Croitoru crede că pentru a reduce deficitul bugetar, România va trebui mai degrabă să facă privatizări serioase, decât să crească taxele şi impozitele.
De când vă cunoasteţi cu Traian Băsescu?

L.C.: Spuneaţi că vreţi să discutăm despre economie şi ajustările necesare.

Da, dar unele întrebări pe care le voi pune au nevoie de acest context.

L.C.: Dacă aşa credeţi...Dvs ştiţi mai bine ce vreţi să întrebaţi. Îl cunosc mai bine din anul 2000 când Mugur Isărescu era premier, eu consilierul său, iar Traian Băsescu ministrul transporturilor.

Cum s-a întâmplat în toamna trecută când v-a desemnat Traian Băsescu în funcţia de premier?

L.C.: Prima discuţie am avut-o cu Traian Băsescu pe acest subiect în noiembrie 2008. Atunci am refuzat propunerea. Apoi am avut a doua întâlnire in octombrie anul trecut şi, după cum ştiţi, m-a nominalizat pentru funcţia de prim ministru.

De ce aţi refuzat să fiţi premierul marii coaliţii PSD-PDL?

L.C.: Nu am crezut că un suport politic stânga-dreapta se potrivea cu contextul economic în care se afla atunci România. Era clar că măsurile de reformare a bugetului trebuia să fie mai radicale şi ştiam clar că acest lucru nu se va putea petrece fără un suport politic adecvat. Faptul că am gândit corect se vede acum, cand social democraţii nu susţin măsurile de ajustare propuse pe partea de cheltuieli.

Ce s-a schimbat din noiembrie 2008, când aţi refuzat si octombrie 2009 când aţi acceptat să deveniţi seful guvernului?

L.C.: În octombrie 2009 aş fi acceptat si o sustinere din tot spectrul politic, fiindcă situaţia devenise foarte critică. Atunci se punea problema de a conduce eficient finanţele ţării şi de a face ajustările necesare în asa fel încât să nu ratăm banii de la FMI prin bâlbâieli în implementarea unor reforme care în mare parte fuseseră deja concepute. După unii analişti, criza politică a durat trei luni, până la incheierea alegerilor prezidenţiale, dar cred că produce efecte negative şi astăzi prin faptul că s-au amânat ajustările.

În 2008, când aţi refuzat fotoliul de premier aveaţi date din care să rezulte dimensiunea crizei economice de astăzi?

L.C.: Problemele bugetare erau previzibile. Nu ştiam cât de mult va scădea producţia, dar creşterile mari ale cheltuielilor bugetare în perioada 2005-2008 le-au făcut vulnerabile la orice scădere a producţiei. Cu alte cuvinte, s-au pus bazele pentru o contracţie fiscală involuntară în eventualitatea scăderii economiei. Era de aşteptat aşadar că va urma o contracţie fiscală severă. Cei care au proiectat politica fiscală în perioada amintită nu au înţeles această vulnerabilitate.

Nu v-aţi gândit atunci, în 2008, să formaţi un guvern de uniune naţională pentru a face faţă mai bine crizei?

L.C.: În 2008 am estimat că nu exista o susţinere pentru tipul de reforme de care avea si încă are nevoie România. După o perioadă de creştere economică înaltă, nici românii şi nici conducătorii lor politici nu erau pregătiţi să accepte că era nevoie de corecţii majore. Am estimat că era un mare decalaj între severitatea necesară a reformelor şi gradul de acceptabilitate în Parlament şi la nivelul cetăţeanului. În plus, premierul, în aproape toate situaţiile, trebuie să fie un om politic, eventual si tehnocrat, dar care să aiba totodata sprijin politic ferm pentru ceea ce vrea să facă. Nimeni nu ar fi putut rămâne în fruntea guvernului dacă nu avea sprijin politic pentru reformele necesare. Cealaltă variantă este să rămâi şi să nu faci reformele.

Există un precedent fericit pentru un tehnocrat, care a reusit să pună în ordine treburile ţării: Mugur Isărescu. Nu v-a inspirat?

L.C.: Dacă în octombrie 2009 s-ar fi format o majoritate care să susţină reformele as fi rămas în fruntea guvernului, dar Parlamentul nu a vrut acest lucru.

Există vreun partid în România care să se potrivească opţiunilor dvs. economice si politice?

L.C.: Din punctul meu de vedere, reformele trebuie aplicate în asa fel încât să conserve libertatea indivizilor, libertatea firmelor, să stimuleze energiile creatoare, să dea un rol mai mare pieţelor si să aibă întotdeauna o reglementare care să nu încalce aceste criterii. În România sunt partide care împărtăsesc, în teorie, aceste criterii. Între acestea sunt şi PDL si PNL. Problema acestor partide este că au dificultăţi când este nevoie să acţioneze pentru a le pune în practică.

În cazul revenirii la putere a unei mari coaliţii de dreapta aţi accepta să fiţi premier?

L.C.: As accepta să fiu prim ministru doar într-o situaţie excepţională, în care eu as fi una dintre puţinele soluţii. In acest moment prioritatea mea este cariera de bancher central. Pe de altă parte, insist, cred că premierul trebuie să fie un om politic.

Si nu vreţi să intraţi în politică?

L.C.: Nu vreau să intru în politică, cel puţin cîtă vreme dorinţa mea este să rămân bancher central. Cele două opţiuni nu au nimic în comun.

Cât a costat criza politică de astă toamnă, care a durat aproape trei luni?

L.C.-Costurile directe ajung la câteva sute de milioane de euro: au fost dobânzi mai mari, au existat întârzieri în discuţiile cu FMI. La acestea se adaugă costurile indirecte: incertitudinea din sectorul privat, multe decizii nu au fost luate în acest sector, apoi disciplina fiscală a slăbit etc.

Ce-ar însemna din punct de vedere economic declansarea alegerilor anticipate în următorul an?

L.C.: Atâta timp cât suntem în program cu FMI, alegerile anticipate nu ar face decât să complice situaţia economică a României. Există o perioadă înainte de alegeri în care regulile se slăbesc, inclusiv pe ruta fiscală, pe cea a cresterii incertitutdinilor sau pe cea a faptului că există o mai mare concentrare a publicului pe scrutin, nu pe muncă. Şi post alegeri există o perioadă similară. Toate acestea au costuri. România trebuie să reducă în 2011 deficitul de la 6,8 la sută, cât se presupune că va fi, dacă va fi, la sfârsitul lui 2010, la 4,4 la sută. Acest lucru înseamnă câteva miliarde de euro.

Dacă în 2005 guvernul de dreapta n-ar fi renunţat la acordul cu FMI, astăzi echilibrul bugetar era mai bun?

L.C.: Situaţia fiscală ar fi fost de departe mult mai bună. Am si o dovadă în acest sens. Uitaţi-vă cum au fost planificate veniturile bugetare în perioada 2004-2008. În 2005 si 2006 au fost planificate venituri apropiate cu ceea ce s-a colectat. Era, în mare parte, influenţa disciplinei impuse de FMI. ÎN 2007 si 2008, această planificare s-a degradat brusc şi se planificau venituri mult mai mari. Desi în istoria noastră post revoluţionară veniturile bugetare nu au depăşit niciodată 32 la sută din PIB, planurile erau de 37 procente din PIB. Pe aceste prognoze exagerate s-au făcut creşterile de salarii în sectorul bugetar, dar in final, veniturile bugetare s-au situat tot la 32 procente din PIB. FMI a sfătuit mereu în această perioadă guvernul să rămână la deficite apropiate de zero.

BNR nu a avut nicio poziţie când s-a rupt acordul cu FMI.

L.C.: Am susţinut mereu, pe lângă autorităţi, că cea mai bună poziţie pe care poate să o aibă guvernul este să aibă surplus bugetar, fiindcă va urma o recesiune. În 2005-2006, economistii stiau că lumea este pe un val ascendent de intrări mari şi concomitente de capitaluri în mai multe ţări, inclusiv România. Tot noi stiam că din 1914 încoace au fost câteva mari perioade de intrări concomitente de capitaluri si că circa 70 la sută dintre ele s-au terminat cu crize financiare.

Stiati si când urma să se încheie acest ciclu?

L.C.: Nu, dar stiam că era foarte probabil să se termine cu o criză. Ionuţ Popescu, a înţeles acest lucru şi a încercat să menţină un deficit aproape de zero. Din această cauză nu a rezistat ca ministru de finanţe decât în primele şase luni ale anului 2005. Dacă acordul cu FMI din 2005 ar fi fost dus până la capăt, astăzi guvernul ar fi avut cu ce să stimuleze cresterea economică.

De ce României i-a lipsit viziunea Poloniei de evitarea a crizei?

L.C.: Si Polonia si România au rate de schimb flexibile, dar ne-am diferenţiat foarte mult în ceea ce priveste politica de privatizare. Polonezii au folosit foarte mult, înainte de criză, venituri din diverse privatizări. Poate că si noi ar trebui în 2011 să privatizăm mai mult pentru a reduce deficitul, mai degrabă decât să creştem impozitele.

Dar cine cumpără pe vremea asta? Si la ce preţ?

L.C.: În sectorul energetic sunt cumpărători. De asemenea, în scrisoarea de intenţie cu FMI sunt prevăzute privatizări ale unor mici companii din proprietatea AVAS. Cereri pentru privatizări există, chiar dacă este recesiune.

La preţuri mult mai mici, însă, decât au făcut polonezii în 2008 si mai devreme, când piaţa era mult mai profitabilă.

L.C.: Polonezii au vândut, într-adevăr într-o perioadă foarte bună. Bugetul României se află într-o altă situaţie: are nevoie de bani într-o perioadă când preţurile sunt mici.

Care este în viziunea dvs. scenariul pozitiv după reducerea pensiilor si salariilor? În cât timp vor trebui să apară rezultatele?

L.C.: Aceste măsuri vizează reducerea deficitului bugetar. Efectele încep să apară imediat ce măsurile se aplică. În 2009 a fost diferit. În martie 2009 când s-au încheiat discuţiile iniţiale cu Fondul, programul acceptat de România prevedea o reducere cu 15,5 la sută a anvelopei salariale. Nu s-a întâmplat. Chiar mai mult, anul trecut s-au plătit pensiile crescute în perioada anterioară , a crescut numărul de pensionări anticipate si de pensionări frauduloase pe caz de boală. Cei de la Fondul Monetar au văzut că nu am reusit să restrângem foarte mult cheltuielile, şi au spus că trebuie să ne mutăm pe partea de venituri si să crestem TVA de la 19 la 24 de procente, să impunem o scară progresivă de impozitare a salariilor, de la 18 la 40 de procente. Expeţii FMI au fost însă de acord că nu aceasta este soluţia optimă în timp de criză şi au acceptat soluţiile propuse de Guvern.

Impozitarea implica întreaga economie...

Da, dar cel mai sănătos este să rezolvi problemele acolo unde sunt. Una dintre problemele bugetului public este deficitul uriaş al bugetului asigurărilor sociale, care pentru acest an este de 1,7 miliarde de euro, dacă devine efectivă scaderea pensiilor cu 15 la sută. Soluţia este eliminarea acestui deficit. Căutarea de soluţii în alte arii ar fi o greşeală. Din această perspectivă, creşterea impozitelor ar fi una din greşeli, pentru că ar accentua recesiunea. O altă greşeală ar fi reducerea, din motive populiste, a salariilor în companiile cu capital de stat profitabile sau în alte entităţi, care nu utilizează resurse de la bugetul public. Alunecarea în populism este extrem de periculoasă.

Cât timp vor persista efectele măsurilor propuse?

L.C.: Măsurile de tăiere a pensiilor si salariilor se pot lua, din perspectivă legală, doar pe termen determinat. Guvernul a decis că acest termen este până la sfârşitul anului 2010. Dacă ajustările prevăzute în acordul cu FMI sunt implementate fără greşeală, atunci revenirea la nivelul actual al salariilor şi pensiilor în 2011 nu va mări deficitul bugetar. Dar dacă nu se fac restructurări adecvate, revenirea la nivelurile actuale ale salariilor şi pensiilor vor determina creşterea cheltuielilor bugetare cu peste 2 puncte procentuale din PIB instantaneu. Aceasta ar însemna că în 2011 deficitul bugetar va trebui redus de la 8,8 procente din PIB la 4,4 procente din PIB. Dacă se ajunge la această situaţie va fi foarte grav, căci se va proceda la tăierea investiţiilor încă din faza de planificare fiscală şi/sau la creşterea impozitelor. BNR a atenţionat mereu că politica salarială populistă în sectorul public a fost nesustenabilă. Acum se vede cât de nocivă a fost. Aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru toată clasa politică, să nu mai promoveze astfel de măsuri, care nu fac decât să se întoarcă impotriva lor, mai devreme sau mai târziu. Trist este că se întorc şi împotriva românilor, care sunt primii care suferă de pe urma efectelor populismului.

Nu ar fi mai bine să se reducă drastic aparatul birocratic, de la început, decât să se taie salariile si pensiile?

L.C.: În mod cert. Dar după opinia mea, această soluţie nu e posibilă pe termen scurt. Există peste 500 de mii de oameni în exces în sectorul public. Reduceri masive de personal nu sunt posibile din două motive: (i) legislaţia este foarte complicată si necesită schimbări, si (ii) birocraţia e atât de inventivă când îsi apără interesele, încât e foarte greu să lupţi cu ea. Inventează noi "nevoi", redefineşte posturile, găseşte motive pentru care fiecare entitate birocratică este strict neceasră etc. În concluzie, în viziunea birocraţilor, niciodată, nicio măsură de restructurare nu este necesară. În 2010 si 2011 reducerea prevăzută este de 70 de mii de persoane. Însă este foarte adevărat ca reducerile de pensii şi venituri salariale nu au efecte pe termen lung, dacă nu sunt urmate si de aceste restructurări profunde.

Care este scenariul negativ, ce se întâmplă dacă guvernul cedează presiunilor sociale sau dacă intervin alte defecţiuni de parcurs?

L.C.: Deficitul bugetar va trece de 10 procente din PIB, ponderea datoriei publice va creste la circa 60 procente din PIB . Statul va avea acces la finanţare tot mai greu şi la costuri tot mai mari. Dacă nu se iau măsurile anunţate, va fi greu să găsim bani pe pieţele private. Acestea nu vor mai avea încrederea să cumpere titluri ale statului român. Aşa s-a întâmplat recent în cazul Greciei. Atunci vom fi din nou nevoiţi să cerem un împrumut de la FMI, chiar mai mare decât cel curent, dar va fi foarte greu de obţinut. Chiar dacă FMI ni l-ar da, România va fi într-o situaţie grea, fiindcă va creste ponderea cheltuielilor cu dobânzile în buget. Este un element căruia nimeni nu-i dă importanţă acum, dar dacă vom avea cheltuieli cu dobânzile de 4-5 procente din PIB, atunci vor fi necesare reducerile de cheltuieli la alte capitole, pentru a compensa creşterea cheltuielilor cu dobânzilor.

Care ar fi soluţia în acest scenariu negativ?

L.C.: Dacă bugetul nu ar avea finanţare, unele plăţi nu s-ar mai face. Ar creşte arieratele către sectorul gospodăriilor şi către sectorul firmelor nefinanciare. Dacă, totuşi, deficitul ar creştr, ar creşte şi inflaţia. Inflaţia va lua înapoi din veniturile tuturor si este posibil să ia mai mult de 25 la sută. Este dictatura obiectivă a restricţiilor financiare. Cine nu le respectă plăteşte. Nu le-am respectat deloc în 20 de ani şi am plătit mereu. Plătim şi acum. Cu deficite bugetare mari, încrederea publicului în propria monedă s-ar deteriora. S-ar deprecia moneda naţională iar depreciera monedei ar confisca economiile în lei ale populaţiei şi ratele dobânzilor ar creşte. Recesiunea s-ar accentua, firmele şi gospodăriile nu şi-ar mai plăti datoriile la bănci. Astfel, şi situaţia sistemului bancar s-ar deteriora. În concluzie, măsurile de acum sunt o soluţie optimă dacă judecăm în dinamică.

Cine este de vină că măsurile anticriză nu au fost luate anul trecut?

L.C.: După părerea mea, într-un clasament al vinovaţilor, pe primul loc a fost echilibrul politic prost: s-a manifestat puternic în 2009 si se manifestă la fel de puternic în 2010. După cum vedeţi nu există o cooperare politică pentru depăsirea acestei situaţii. Pur si simplu nu a existat dialog între putere şi opoziţie pe tema măsurilor de ajustare. Pe locul doi într-un clasament al vinovăţiilor se află lipsa de viziune a politicienilor. Ei nu înţeleg două lucruri: (i) că ajustările trebuie făcute la timp, în perioadele bune, când costurile ajustărilor sunt minime şi că (ii) perioadele bune nu durează la nesfârşit. Din această cauză se ajunge la recesiune sau chiar crize, şi ajustările se fac la costuri maxime.

Dacă anul trecut banii de la FMI ar fi fost folosiţi mai mult pentru investiţii, decât pentru asigurarea păcii sociale, România s-ar fi simţit astăzi mai bine?

L.C.: Noi n-am fi putut canaliza acesti bani spre investiţii pentru că nu avem capacitatea de a pune în practică programele de investiţii. Banii care au ajuns la trezorerie, jumătate din suma dată de FMI, puteau fi folosiţi fie în investiţii, fie pentru pensii si salarii, dar s-au dus acolo unde existau deficitele, adică au fost cheltuiţi pentru pensii si salarii. Bugetul are nevoie de o schimbare majoră pe două direcţii: (i) să aducă îmbunătăţiri capacităţii administrative de investire şi (ii) să aloce un procent mai mare din PIB pentru investiţii. Practica păguboasă a fost că programările au fost făcute în mod neonest: adică se programau 6-7 procente din PIB cheltuieli pentru investiţii si apoi, cu acesti bani, se achitau pensiile si salariile promise la niveluri nesustenabile.

Ce măsuri aţi lua dvs., dacă soluţia micsorării pensiilor si salariilor nu dă rezultate, din motive juridice, din cauza cedării în faţa presiunilor sociale etc?

L.C.: Dacă si aceste măsuri esuează, cel mai la îndemână pare să fie creşterea impozitelor

Cum a spus si guvernatorul Isărescu.

L.C.: Nu, guvernatorul nu a predicţionat creşterea impozitelor într-un viitor apropiat. A precizat că dacă ratăm şi acum ajustările pe partea de cheltuieli, atunci nu vom putea evita creşterea impozitelor. Dar a şi reiterat concepţia că nu este raţional să creşti impozitele fără să restructurezi cheltuielile şi să extinzi baza de impozitare. Deci, cel mai facil e să cresti impozitele, dar vă garantez că nu vor aduce bani suplimentari la buget, fiindcă în ultimii 20 de ani veniturile bugetare nu au depăşit niciodată 32 la sută din PIB. Asta înseamnă că plătitorii de impozite, având în vedere volumul şi calitatea bunului public pe care-l livrează statul, nu doresc să plătească mai mult decât echivalentul a 32 la sută din PIB. Deci, chiar dacă se vor mări impozitele, oamenii vor găsi mijloace prin care să nu dea mai mulţi bani statului.

Adică evaziunea controlează acest procent fatidic de 32 la sută?

L.C.: Da. De aceea prima soluţie reală rămâne tot în aria cheltuielilor. Pentru asta trebuie făcute reprioritizări. Dacă tot avem personal în exces, trebuie văzut care din activităţile pe care le finanţează statul nu sunt necesare sau nu sunt necesare la magnitudinea actuală. Sunt resurse în multe sectoare: în învăţământ, în cercetare, în sutele de agenţii care încă există, în risipa din sectorul de sănătate etc. Al doilea lucru ar fi să se mărească baza de impozitare, adică să elimini toate exceptările de la impozitare. Cea mai mare exceptare este în sectorul agricol: terenul agricol fie e neimpozitat, fie impozitele sunt modice. In această zonă trebuie făcute reforme, dar ele nu pot avea efect peste noapte.

De ce n-ar fi vrut România să preia ideea presedintelui FMI, Strauss Kahn: să ia mai mult de la bogaţi si să-i protejeze pe săraci?

L.C.: Eu am participat la aceste negocieri si vă pot spune că nu a fost niciodată vorba despre impozitarea bogaţilor. S-a discutat doar despre introducerea unui impozit progresiv de la 18 la 40 la sută pe salarii. Asta înseamnă impozitarea mai mult a celor cu venituri mai mari, nu a bogaţilor. Cred că a fost o exprimare metaforică. Chiar şi când am avut scara de impozitare de la 16 la 60 la sută, cum încă era în 1997, nu s-a colectat mai mult decât acum, ca procent din PIB.

Prin astfel de declaraţii, Strauss Kahn transmite opiniei publice internaţionale că FMI nu-si asumă reformele impopulare propuse de guvernul român.

L.C.: Nu vreau să comentez prea mult declaraţiile lui Strauss Kahn fiindcă imediat după aceste declaraţii a venit seful misiunii pentru România si a făcut precizări care au clarificat lucrurile. Jeffrey Franks a confirmat că s-au discutat diverse opţiuni, şi că în fiecare opţiune fusese cuprinsă şi reducerea cheltuielilor, inclusiv reducerea cu 20 la sută a salariilor.

Care sunt consecinţele cele mai periculoase ale cresterii datoriei publice?

L.C.: Sunt consecinţe directe şi indirecte. Principala consecinţă directă este cresterea ponderii plăţilor cu dobânzile în cheltuielile bugetare. Şi de aici consecinţele la care m-am referit înainte. Al doilea lucru, chiar mai important, este deteriorarea percepţiei pieţelor. Acestea clasifică ţările în câteva intervale de toleranţă. Unele ţări sunt clasificate ca tolerante la datorie, chiar dacă datoria este de 60- 90 la sută din PIB, şi investitorii continuă finanţarea. Alte ţari sunt clasificate ca tolerante dacă au o datoria între 30 si 60 la sută din PIB. In sfârşit, sunt şi economii clasificate ca intolerante la datorie chiar dacă au o pondere a datoriei de pânâ la 30 la sută din PIB. Ferească Dumnezeu să ajungem vreodată să fim catalogaţi în ultima categorie, fiindcă şi o crestere mică a datoriei, i-ar face pe investitori să ne refuze orice finanţare. Este extrem de periculos, fiindcă nimeni nu mai vrea să te finanţeze. În acelasi timp, dacă te îndatorezi si nu investesti, adică te îndatorezi doar pentru a consuma, acest lucru ipotechează viitorul creşterii economice.

Cum ar face faţă BNR unei situaţii în care cresc presiunile inflaţioniste inclusiv ca urmare a unor cresteri de impozite si taxe?

L.C.: Va fi mai greu şi pentru BNR. Va trebui să utilizăm politici care să combată inflaţia. Ar însemna să întărim condiţiile monetare. Ar trebui reluată creşterea ratelor dobânzii. Aceasta ar amplifica recesiunea. Dacă nu am reacţiona astfel, inflaţia ar creşte. Astfel, am pierde credibilitatea privind obiectivul stabilităţii preţurilor şi rate ale şomajului relativ înalte ar coexista cu rate relativ înalte ale inflaţiei. Aceasta arată că într-un fel sau altul, ajustările se vor produce în economie. Problema noastră este să alegem calea ajustărilor pe care le putem controla. Ajustările necontrolate sunt mai dure.

Ce-ar putea face BNR, dacă apare o tendinţă de depreciere a leului pe fondul extinderii crizei?

L.C.: Pe fondul contagiunii crizei în UE pot exista presiuni asupra leului. Dacă o astfel de contagiune s-ar naste, singurul apărător solid ar fi politicile coerente. Nu există un apărător mai eficient. În absenţa ajustărilor de care am vorbit, impactul contagiunii va fi mult mai puternic.

Suntem într-un cerc vicios?

L.C.: Deocamdată nu suntem. Dar am putea intra într-un cerc vicios pentru o perioadă si atunci deprecierea monedei naţionale va fi foarte serioasă, lucru ce se va reflecta în inflaţie.

Ce se întâmplă dacă România ratează următoarea transa de la FMI?

L.C.: Se va înrăutăţi perspectiva investitorilor străini asupra României, ne vom confrunta cu o încetinire a intrărilor de capitaluri, cu o deteriorare a deficitului bugetar sau, alternativ, cu o creştere a arieratelor bugetului către gospodării sau firme. Ar creşte probabilitatea scenariului cu ajustări necontrolate. BNR va implementa politici de menţinere a stabilităţii preţurilor si a stabilităţii financiare. Dar fără tranşa de la FMI, realizarea concomitentă a acestor obiective s-ar putea să fie dificilă, ridicând o dilemă pentru BNR. Pe de o parte, BNR ar trebui să menţină o rată a dobânzilor relativ înaltă, care să ţină inflaţia la niveluri acceptabile. Pe de altă parte, rate înalte ale dobânzi ar putea accentua recesiunea. Aceasta îseamnă o deteriorare în sectorul firmelor şi al gospodăriilor care va duce la deteriorarea situaţiei băncilor.

Dvs. ce-aţi face?

L.C.: As încerca să împac si capra si varza. Şi stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară sunt obiective stabilite prin lege. Va fi nevoie de multă expertiză şi creativitate în acest scop.

Când ar putea redeveni România atractivă pentru investiţii?

L.C.: Pe planetă există zone care au foarte mulţi bani. Acum de exemplu sunt disponibili mulţi bani în Asia de Sud Est. De asemenea, mari bănci centrale au făcut injecţii de capital. Acesti bani îsi caută o destinaţie si abia asteaptă să o găsească. Din această cantitate enormă, măcar un procent dacă s-ar îndrepta spre România ne-am întoarce în vremurile bune din anii 2005-2006. Dar nu vin dacă văd că nu ai finanţele publice în ordine. Investitorilor le e teamă de deficite mari, de instabilitate, de un sistem neclar de impozitare şi de un mediu de afaceri imprevizibil. Odată ce vor vedea aceste probleme rezolvate, investitorii vor reveni. În 2011 cred că vor putea intra mulţi bani în ţară, cu condiţia să facem ordine în finanţele publice.

Aveţi dubii asupra faptului că se va face ordine în finanţe până anul viitor?

L.C.: Dacă guvernul implementează corect aceste reforme si vor veni banii de la FMI, eu cred că principalele probleme se aduc sub control. A rezolva corect înseamnă să implementezi toate ajustările structurale programate, înclusiv eliberarea de personal. De asemenea, cred că unele privatizări vor fi inevitabile pentru reducerea în continuare a deficitului la 4,4 procente din PIB în 2011.

CV Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR

octombrie 2009, la 52 de ani, este desemnat premier, dar parlamentul îl respinge
2007 - prezent, Consilier al Guvernatorului pe probleme de politică monetară
2003 - 2007 Reprezentant al Romåniei la Fondul Monetar Internaţional
2000 - Consilier personal al premierului Mugur Isărescu
1999 Cursuri pe instrumente derivate - Diplomă, Center for Central Banking Studies, London
1998 - 2003 Consilier al Guvernatorului BNR
1998 - Consilier principal al ministrului Finanţelor
1995 - doctor în economie, Academia de Studii Economice Bucureşti
1994 -vizită de studii - Market Failure and Government Intervention, London School of Economics and Political Science and Oxford University
1991 - 1995, expert la Departamentul pentru reformă al guvernului
1984 - 1998 Cercetător principal gr.I, Institutul de Economia Industriei
1978 - 1982 Academia de Studii Economice Bucureşti - Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică
sursa ;http://www.romanialibera.ro/
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one