Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
În Evanghelia după Ioan, citim cum Iisus spune: "Lucraţi, nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului".

Iisus foloseşte comparaţia cu hrana pentru a face să se înţeleagă ce aduce el omenirii. Sînt două feluri de viaţă şi două feluri de hrană: hrana pentru trup, care dă o "viaţă muritoare"... şi hrana pentru suflet, venită din cer, care dă "viaţa veşnică".

Creat de Dumnezeu şi făcut pentru Dumnezeu, omului îi este foame şi sete de Dumnezeu. Nimic în afară de Dumnezeu nu‑l poate satisface pe deplin. Toate felurile de hrană pămîntească lasă fiinţa umană nesăturată. Iisus nu ne invită să dispreţuim "pîinea de toate zilele", ci să dorim şi "pîinea vieţii veşnice".

Iisus nu ne cere să devenim leneşi în "munca" necesară pentru viaţa cetăţii umane însă ar vrea să "lucrăm" cu aceeaşi ardoare pentru a căuta o viaţă care nu va fi muritoare! Spre deosebire de Buddha, Iisus nu invită să suprimăm dorinţele noastre, ci, dimpotrivă, să le amplificăm; nu vă mulţumiţi să doriţi fărîma de viaţă trecătoare, care este a voastră în mod natural, ci mergeţi pînă acolo încît să doriţi o viaţă veşnică şi faceţi ce trebuie pentru aceasta, ca să o trăiţi încă de pe acum!

Preot Cornel Cadar
sursa http://www.evenimentul.ro/
 

De prin presa adunate ( da clik meniu) - 16 - AUGUST - 2010 ARHIVA-CONTINUARE PE - www.selectiipresa1marian.webgarden.ro

 
 

Campionatul naţional de milă

6 iulie n2010
de ELENA VIJULIE

Nimeni nu este îndreptăţit să-i bruftuluiască pe oamenii loviţi de inundaţii. Preşedintele, cu atât mai puţin. Dar compasiunea şi ajutoarele de urgenţă nu ţin loc de soluţii durabile.

Inundaţiile din Moldova au omorât 23 de oameni. Imaginile caselor acoperite de ape şi ale chipurilor de săteni în stare de şoc, repetate şi iar repetate de posturile de televiune, stârnesc milă.

În toate colţurile ţării se strâng ajutoare pentru sinistraţi. În biserici se adună bani, haine şi alimente, televiziunile strâng fonduri în vaste campanii umanitare, politicienii de toate culorile însoţesc convoaiele de ajutoare; donaţii fac şi minerii din Gorj, şi cei mai vocali magistraţi din ţară, cei înscrişi în Asociaţia Magistraţilor.

Au murit 23 de oameni. E prilejul ideal pentru o porţie de omenie. Moartea şi dezastrul nu au culoare politică, nu pun probleme de conştiinţă de tip „să dau sau să nu dau şpagă"/„să iau sau să nu iau şpagă şi de data asta" sau de tip „să tac sau să nu tac" când în prezenţa ta are loc un abuz. Moartea şi dezastrul sunt tranşante. În faţa lor, cuvintele bune adresate unor necunoscuţi au sens. Nu e vorba de complimente forţate adresate şefilor, stăpânilor peste autorizaţii, superiorilor ierarhici din domenii colaterale, fie ei chiar şi incompetenţi sau ticăloşi notorii. Nu mai e vorba de conexiuni sociale „obligatorii", menite să-ţi ţină spatele asigurat în orice condiţii, fie că munceşti 12 ore pe zi, fie că tai frunze la câini. Nu e vorba nici măcar de „impertinenţii" care s-au hotărât să vină la hypermarket sau să se urce în autobuz în acelaşi timp cu tine, provocând „domnule, o îmbulzeală îngrozitoare", nici măcar de conaţionalii zgomotoşi pe care îi întâlneşti cu dezamăgire pe plajele din Grecia sau pârtiile din Austria.

Moartea şi dezastrul nu pot fi privite cu suspiciune. Când ţi se cer bani pentru sinistraţi, nu te mai întrebi dacă donaţia ta va ajunge într-adevăr acolo, cum ţi se întâmplă când Fundaţia X sau Y îţi cere bani pentru copii sau când statul înfiinţează Fondul Solidaritatea ca să-şi peticească bugetul năpădit de clientelă nesătulă. În faţa morţii şi a dezastrului, nu poţi să reacţionezi decât într-un singur fel: cu milă. Dar moartea şi dezastrul sunt simple. Reacţia în faţa lor ţine de instinctele elementare. De când datează ultima mobilizare în forţă a autorităţilor pentru o cauză legitimă? Nu cumva de la precedentele inundaţii? Sau nu cumva de la cumplitul accident de la Petrila, din toamna lui 2008, când au murit 13 mineri? De ce nu avem şi răspunsuri colective la nevoi colective ceva mai elevate decât apărarea tardivă în faţa catastrofei?

Vă aduceţi aminte de vreun obiectiv naţional, unul singur, care să-şi fi găsit masa critică necesară şi să fi fost realizat în ultimii ani? Putem fi de acord că, de la intrarea României în Uniunea Europeană, nu ne mai leagă nimic? Nu mai avem nici o direcţie împreună, nici un model, am rămas noi cu noi înşine, rudimentari, îndârjiţi, plini de suspiciune. Am rămas pradă instinctelor noastre primare, lipsei noastre de educaţie şi penuriei de lideri autentici. Ne-am întors la apucăturile atavice care nu recunosc decât legea celui mai tare, legea celui mai şef dintre şefi, legea politizării absolute în loc de politici publice. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră, da-ţi-l afară pe duşman! Mulţi îl critică pe Traian Băsescu pentru că s-a certat cu cei loviţi de ape în loc să-i consoleze. Dar greşala cea mai gravă nu este aceea de a se fi lăsat pradă nervilor întinşi la maxim. Preşedintele Băsescu e cunoscut pentru sincerităţi inadecvate şi brutalităţi. Greşala este confuzia între eşecul politicilor publice şi eşecul individual multiplicat până la catastrofă.

„Mi se transmite cod galben, cod portocaliu, cod roşu. Pentru mine astea sunt culori seci. Dacă mi se transmitea că vine o viitură..." s-a dezvinovăţit Dorin Alexandrescu, primarul din Dorohoi, oraşul unde au murit şase oameni. „Fiecare primărie are de la noi o hârtie colorată în care se scrie clar ce înseamnă fiecare cod în parte. Dar astea trebuiau învăţate pe timp de pace", i-a răspuns un director de la gospodărirea apelor. „Mulţi (primari n.r.) se dau bolnavi, se dau în vacanţă când vine vorba de aceste cursuri", apasă pedala şi Agenţia Naţională de Meteorologie. În România, ne-am obişnuit să dăm vina pe şefi şi pe şefii-şefilor, pe Guvern şi pe Traian Băsescu (el e şi preşedinte, are şi proasta inspiraţie de a-l tutela pe primul ministru). Dar politicile publice nu ţin numai de şefii cei mari, ţin şi de liderii mai mici, chiar şi de cei de lângă noi, şi ţin mai ales de exigenţa noastră. Calitatea politicilor publice ţine de disponibilitatea noastră de a ne lăsa ori ba călcaţi în picioare, de capacitatea noastră de reacţie. Dar în România, campania electorală - momentul cheie în care se renegociază contractul social - e o sarabandă a candorii ipocrite, a loviturilor sub centură, un campionat naţional al minciunii. Iar reversul medaliei este ceea ce vedem astăzi: campionatul naţional al milei. O să ne mulţumim cu atât de puţin şi la următoarele alegeri?
sursa:Nimeni nu este îndreptăţit să-i bruftuluiască pe oamenii loviţi de inundaţii. Preşedintele, cu atât mai puţin. Dar compasiunea şi ajutoarele de urgenţă nu ţin loc de soluţii durabile.

Inundaţiile din Moldova au omorât 23 de oameni. Imaginile caselor acoperite de ape şi ale chipurilor de săteni în stare de şoc, repetate şi iar repetate de posturile de televiune, stârnesc milă.

În toate colţurile ţării se strâng ajutoare pentru sinistraţi. În biserici se adună bani, haine şi alimente, televiziunile strâng fonduri în vaste campanii umanitare, politicienii de toate culorile însoţesc convoaiele de ajutoare; donaţii fac şi minerii din Gorj, şi cei mai vocali magistraţi din ţară, cei înscrişi în Asociaţia Magistraţilor.

Au murit 23 de oameni. E prilejul ideal pentru o porţie de omenie. Moartea şi dezastrul nu au culoare politică, nu pun probleme de conştiinţă de tip „să dau sau să nu dau şpagă"/„să iau sau să nu iau şpagă şi de data asta" sau de tip „să tac sau să nu tac" când în prezenţa ta are loc un abuz. Moartea şi dezastrul sunt tranşante. În faţa lor, cuvintele bune adresate unor necunoscuţi au sens. Nu e vorba de complimente forţate adresate şefilor, stăpânilor peste autorizaţii, superiorilor ierarhici din domenii colaterale, fie ei chiar şi incompetenţi sau ticăloşi notorii. Nu mai e vorba de conexiuni sociale „obligatorii", menite să-ţi ţină spatele asigurat în orice condiţii, fie că munceşti 12 ore pe zi, fie că tai frunze la câini. Nu e vorba nici măcar de „impertinenţii" care s-au hotărât să vină la hypermarket sau să se urce în autobuz în acelaşi timp cu tine, provocând „domnule, o îmbulzeală îngrozitoare", nici măcar de conaţionalii zgomotoşi pe care îi întâlneşti cu dezamăgire pe plajele din Grecia sau pârtiile din Austria.

Moartea şi dezastrul nu pot fi privite cu suspiciune. Când ţi se cer bani pentru sinistraţi, nu te mai întrebi dacă donaţia ta va ajunge într-adevăr acolo, cum ţi se întâmplă când Fundaţia X sau Y îţi cere bani pentru copii sau când statul înfiinţează Fondul Solidaritatea ca să-şi peticească bugetul năpădit de clientelă nesătulă. În faţa morţii şi a dezastrului, nu poţi să reacţionezi decât într-un singur fel: cu milă. Dar moartea şi dezastrul sunt simple. Reacţia în faţa lor ţine de instinctele elementare. De când datează ultima mobilizare în forţă a autorităţilor pentru o cauză legitimă? Nu cumva de la precedentele inundaţii? Sau nu cumva de la cumplitul accident de la Petrila, din toamna lui 2008, când au murit 13 mineri? De ce nu avem şi răspunsuri colective la nevoi colective ceva mai elevate decât apărarea tardivă în faţa catastrofei?

Vă aduceţi aminte de vreun obiectiv naţional, unul singur, care să-şi fi găsit masa critică necesară şi să fi fost realizat în ultimii ani? Putem fi de acord că, de la intrarea României în Uniunea Europeană, nu ne mai leagă nimic? Nu mai avem nici o direcţie împreună, nici un model, am rămas noi cu noi înşine, rudimentari, îndârjiţi, plini de suspiciune. Am rămas pradă instinctelor noastre primare, lipsei noastre de educaţie şi penuriei de lideri autentici. Ne-am întors la apucăturile atavice care nu recunosc decât legea celui mai tare, legea celui mai şef dintre şefi, legea politizării absolute în loc de politici publice. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră, da-ţi-l afară pe duşman! Mulţi îl critică pe Traian Băsescu pentru că s-a certat cu cei loviţi de ape în loc să-i consoleze. Dar greşala cea mai gravă nu este aceea de a se fi lăsat pradă nervilor întinşi la maxim. Preşedintele Băsescu e cunoscut pentru sincerităţi inadecvate şi brutalităţi. Greşala este confuzia între eşecul politicilor publice şi eşecul individual multiplicat până la catastrofă.

„Mi se transmite cod galben, cod portocaliu, cod roşu. Pentru mine astea sunt culori seci. Dacă mi se transmitea că vine o viitură..." s-a dezvinovăţit Dorin Alexandrescu, primarul din Dorohoi, oraşul unde au murit şase oameni. „Fiecare primărie are de la noi o hârtie colorată în care se scrie clar ce înseamnă fiecare cod în parte. Dar astea trebuiau învăţate pe timp de pace", i-a răspuns un director de la gospodărirea apelor. „Mulţi (primari n.r.) se dau bolnavi, se dau în vacanţă când vine vorba de aceste cursuri", apasă pedala şi Agenţia Naţională de Meteorologie. În România, ne-am obişnuit să dăm vina pe şefi şi pe şefii-şefilor, pe Guvern şi pe Traian Băsescu (el e şi preşedinte, are şi proasta inspiraţie de a-l tutela pe primul ministru). Dar politicile publice nu ţin numai de şefii cei mari, ţin şi de liderii mai mici, chiar şi de cei de lângă noi, şi ţin mai ales de exigenţa noastră. Calitatea politicilor publice ţine de disponibilitatea noastră de a ne lăsa ori ba călcaţi în picioare, de capacitatea noastră de reacţie. Dar în România, campania electorală - momentul cheie în care se renegociază contractul social - e o sarabandă a candorii ipocrite, a loviturilor sub centură, un campionat naţional al minciunii. Iar reversul medaliei este ceea ce vedem astăzi: campionatul naţional al milei. O să ne mulţumim cu atât de puţin şi la următoarele alegeri?
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one